marți, 31 iulie 2012

L-am prins


L-am prins

        Cred că titlul de mai sus surprinde atitudinea celui ce se grăbeşte să acuze pe cineva de plagiat. Se grăbeşte pentru că i se pare legitim să taxeze cu severitate orice asemănare între două poeme ca pe o infracţiune ce trebuie sancţionată imediat. Graba ţine, într-o proporţie poate mai mare decît relevanţa asemănărilor, de faptul că denunţătorul este montat. Adică aţîţat, dornic să-l arate cu degetul pe autor şi să-l ia de guler. Mai ales dacă autorul îi e superior şi îl invidiază sau dacă poemul lui a cîştigat vreun premiu şi e apreciat, vezi bine, pe nedrept.

        Plagiatul este reproducere identică sau copiere a originalului. Faptul, deşi se poate întîmpla şi fără intenţie, este evident pentru oricine este de bună credinţă. Inclusiv pentru făptuitor, chiar dacă a făcut-o fără să vrea. Identitatea nu mai poate fi infirmată. Circumstanţele favorabile, ca neştiinţa şi lipsa de intenţie, nu mai funcţionează. Nu vorbesc însă de vreo sancţionare a faptului ci de simpla şi irefutabila lui diagnosticare. Cel care a scris un poem identic cu un altul mai vechi, chiar dacă l-a scris independent şi în necunoştinţă de cauză, trebuie să recunoască fără drept de apel întîietatea celuilalt. Dar asta în caz de identitate cvasiperfectă. Dacă dăm la o parte acuza de furt, rămîne totuşi valabilă lipsa totală de originalitate, din moment ce noul poemul nu aduce nimic în plus faţă de cel vechi.

        Cel mai adesea însă acuzele de plagiat se fac pentru asemănări care sînt departe de vreo reproducere identică. Avînd în vedere  situaţia specială a haiku-ului – scurtimea lui, genul aparte al experienţei, recuzita relativ limitată, notaţia lipsită de ornamente stilistice şi foarte apropiată de expresia albă a procesului verbal, existenţa procedeului legitim de compunere prin variaţie aluzivă numit honkadori – cred că etichetarea drept plagiat a unui poem asemănător trebuie să fie abandonată în favoarea unei atitudini mai flexibile şi a unei analize mai relaxate şi mai înţelegătoare a celor două poeme în cauză.

        Honkadori este şi un omagiu al poemului unui maestru sau al unui poem de valoare, în marginea şi în contextul căruia este compus noul poem. Valoarea lui specială este cu atît mai evidentă cu cît cele două poeme sînt prezente împreună sub ochii cititorului. Asemănările şi diferenţele sînt resimţite cu ambele poeme în faţă. Nu mai e nevoie nici măcar să fie subliniate fragmentele preluate – citate sau marcate cu alte caractere.

        Acelaşi lucru îl poate face şi autorul care include în poemul lui fragmente din alt poem nu tot atît de cunoscut. Marcarea fragmentelor, chiar dacă vechiul poem nu este alăturat celui nou, funcţionează atît ca indicînd aluzia (la întregul poem din care au fost desprinse), cît şi ca un mod onest de a arăta că ele nu îţi aparţin. Dacă noul poem este bine făcut aluzia aduce totdeauna un plus de valoare, la semnificaţia poemului actual adăugîndu-se şi cea a poemului pe care-l citează, care intră astfel în dialog cu el.

        Dar nu asemenea poeme vizează acuza de plagiat. Asemănările găsite de acuzator nu sînt în niciun fel evidenţiate (formal) de autor. Şi impresia pe care mizează acuzatorul este că autorul le-a ascuns cu premeditare, cu o intenţie frauduloasă.      E posibil ca aceste asemănări să fie de-a dreptul frapante, deşi autorul n-a avut cunoştinţă de celălalt poem. E posibil ca autorul să ştie de celălalt poem, dar să nu considere că aceste asemănări sînt cu adevărat relevante pentru a putea fi acuzat de plagiat.

        Dacă dăm însă la o parte intenţia de fraudă şi analizăm asemănările şi valoarea celor două poeme, putem găsi un criteriu simplu pentru a salva poemele bune de o astfel de acuză. Şi anume, dacă poemul nou este mai complex, mai bogat în sugestii, mai subtil, atunci, evident, el are un plus de originalitate faţă de cel vechi. Îi seamănă prin unele lucruri, dar îl depăşeşte ca valoare prin faptul că a găsit cum, folosind cuvinte sau expresii, tema sau structura vechiului poem, să-i depăşească intenţiile şi să-l îmbunătăţească.

        De trei astfel de cazuri m-am ocupat în textele: Îmbunătăţire şi O acuză pripită şi nedreaptă. De obicei, în cazul în care astfel de asemănări sînt sesizate şi date în vileag, puţini autori vor recunoaşte că au cunoscut poemul anterior din care să se fi inspirat. Şi asta tocmai pentru că suspiciunea este prea aspru formulată. În loc să se disculpe prin faptul că în poemul lor există originalitate şi valoare, chiar mai mare decît în poemul originar, preferă să nu recunoască faptul că s-ar fi inspirat din poemul respectiv. Asta dacă au făcut-o, dar dacă n-au făcut-o şi asemănarea vine doar dintr-o experienţă (luată în sensul cel mai larg) comună? Citiţi şi: Intertextualitate şi O introducere în deja-ku.

       

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu