O introducere în deja-ku

Găsiţi mai jos o rezumare a articolului prin care Michael Dylan Welch a lansat conceptul de déjà-ku.

*

Déjà-ku este o denumire lansată de Michael Dylan Welch într-un articol scris în Simply Haiku 2:4, July–August 2004. Déjà-ku (calc după déjà vu) sînt numite poemele care comportă unele relaţii cu alte poeme. În ideea că nu este vorba de un poem nemaivăzut ci de unul care a fost scris deja de altcineva.

În anumite cazuri relaţiile cu alte poeme sînt dezirabile şi anume cînd e vorba de:

·        parodii ale unor poeme,

·        omagii la adresa unor poeme şi implicit a autorului lor,

·        aluzii la alte poeme.

în altele, nu sînt de dorit:

·        plagierea (copierea deliberată, cu intenţie frauduloasă a poemului cuiva),

·        amintirea ascunsă (amintirea poemului altcuiva fără să realizezi dacă ţi l-ai amintit sau l-ai creat tu însuţi)

·        sau pur şi simplu asemănarea prea mare cu un alt poem care denotă insuficientă prospeţime şi originalitate.

       

Problema în sine este aceea a unicităţii creaţiilor şi interesează în mod special pe cei care se întreabă dacă ceea ce au scris este sau nu realizarea lor proprie sau comportă realaţii cu ceea ce s-a scris anterior. Lucrurile trebuie văzute fără crispare. Haiku-ul este un gen de poezie cu un cîmp al experienţei destul de îngust şi ne putem aştepta să ne repetăm unii pe alţii din cînd în cînd. Cum nimeni nu este proprietar unic al experienţei, este firesc să avem experienţe asemănătoare şi să folosim cuvinte asemănătoare pentru a le nota. Cîtă vreme scriem însă din toată inima despre experienţa noastră autentică, poemele vor rămîne bine intenţionate şi vor vorbi despre ceva real şi autentic din viaţa umană. Vom da astfel glas experienţei şi vom putea da din cap sau vom zîmbi recunoscînd că am scris ceva pe care deja îl experimentasem (citindu-l).

Propria simţire în impact cu aceeaşi experienţă surprinsă într-un poem anterior amplifică poemul şi vom completa astfel haiku-ul, pe care-l putem numi haiku neterminat, adăugîndu-i propria noastră experienţă. Important este să nu te sperii şi să te fereşti de experienţele împărtăşite cu alţii, ci mai degrabă să te bucuri de ele şi să le celebrezi. Oricum, haiku-ul n-ar putea fi înţeles dacă autorul şi cititorul n-ar avea experienţe care coincid în mod semnificativ. Poetul aduce în atenţia cititorului ceva pe care acesta îl ştie deja dar de care nu poate fi suficient de conştient că-l ştie, fără ca un poem bine făcut să-i reveleze preştiinţa sa.

Problema acestei suprapuneri este aceea că, dorind să publici poeme în care asemănarea este prea mare, trebuie să ştii ce şi cît rişti. Nu trebuie să te cenzurezi cînd scrii poeme, le poţi selecţiona mai tîrziu. Doar cînd ai intenţia să publici trebuie să te gîndeşti la propseţimea şi unicitatea poemelor tale. Oricum, publicarea este de competenţa editorului. El trebuie să aibă cunoaşterea a ceea ce s-a scris deja, a subiectelor şi temelor şi a modului în care au fost deja abordate. Este recomandabilă şi rentabilă o atitudine înţelegătoare şi tolerantă faţă de asemănarea poemelor, multe se situează la un nivel scăzut al originalităţii şi se elimină singure din competiţie. Singurul caz în care se impun măsuri serioase este copierea deliberată cu intenţii frauduloase – plagiatul.

În cazul poemelor dezirabile în relaţiile cu altele (parodii, omagii, aluzii), am putea fi îngrijoraţi de capacitatea cititorului de a înţelege poemul surprinzînd (şi) legătura cu celălalt poem (la care poemul nostru face trimitere). Astfel de poeme nu-şi pot atinge întregul potenţial fără ca cititorul să ştie poemul la care se face referinţă.

Parodia lui Alan Pizzarelli: Lily: / out of the water… / out of her suit îşi pierde intenţia dacă nu cunoşti poemul lui Nicholas Virgilio: lily: / out of the water… / out of itself. Parodia a înlocuit numele nufărului cu al unei persoane feminine şi pe itself (din sine însuşi) cu din costumul de baie. Diferenţa nu îmbunătăţeşte poemul, dar îl face să fie diferit şi, amintindu-ne poemul la care face aluzie, îl vedem într-o lumină amuzantă. Dacă nu ştim poemul original, parodia se pierde şi avem de a face doar cu un oarecare poem senzual. Acelaşi lucru se întîmplă şi în cazul în care e vorba de un omagiul sau o aluzie la alt poem. Fără ca poemul ţintă să apară în mintea cititorului ele îşi ratează întenţia, deşi (cu pierderile de rigoare) pot fi citite ca poeme independente.

În cazul aluziei, se face referinţă doar la o mică parte a poemului ţintă sau există o oarecare suprapunere care să evoce poemul anterior. Aluzia la poemul anterior, după modelul japonez al procedeului honkadori,  poate fi un fragment al lui însoţit de semnele citării. Poemul la care se face referinţă trebuie să fie însă suficient de cunoscut pentru ca audienţa să şi-l poată aminti. Există riscul ca între autor, cu o mai mare experienţă şi cunoaştere, şi cititor să fie o diferenţă de cunoaştere a literaturii anterioare, caz în care aluzia nu poate fi percepută de cititor şi, referinţa fiind prea obscură, poemul devine unul elitist. Plăcerea adevărată a poemelor aluzive este observarea asemănării şi intrarea în jocul pe care îl propune autorul, ştiind că există ceva dincolo de poemul prezent. Aceasta aduce un strat nou de gratificaţie intelectuală şi emoţională cititorului.

Plagiatul este evident cînd poemele nu mai seamănă, ci sînt identice. Ce spune autorul în apărare lui nu mai contează, textul singur trădează intenţia de a înşela.

Mai problematice şi mai obscure, situate într-o incertă zonă gri, sînt amintirea ascunsă (cryptomnesia) şi asemănarea clişeistică (scrierea de poeme după şabloane care le anulează prospeţimea şi noutatea). Amintirea ascunsă înseamnă că poemul a fost deja scris de altcineva şi o altă persoană îl iscăleşte, fără să-şi dea seama de eroare, considerîndu-l propriul său poem. Este un plagiat involuntar, în necunoştinţă de cauză. Dar rămîne un plagiat. Cu care însă nu trebuie să fim prea aspri. Ar fi de dorit ca un cititor să semnaleze doar poemul (şi autorul) anterior în aceeaşi revistă unde a fost publicat poemul în cauză fără să insiste în continuare (lăsînd-o moartă). Autorul în culpă ar fi de dorit să-şi ceară scuze în particular sau public pentru acest accident. Asemenea lucruri se întîmplă şi poeţilor foarte buni indiferent că poemele lor sînt copiate de alţii sau ei copiază fără să vrea poemele altora.

      Cea mai dificilă dintre probleme rămîne asemănarea clişeistică sau insuficienta originalitate. Poemul nu este o aluzie sau o parodie ratată a cărui referinţă nu e cunoscută de auditoriu. Nu e nici un plagiat deliberat sau accidental. Dar poate uza de cuvinte prea asemănătore cu alt poem, chiar dacă e scris independent şi nu sub influenţa unei amintiri ascunse despre o aceeaşi experienţă. A decide ce înseamnă prea asemănător este o chestiune subiectiv, deşi asta nu rezolvă problema. Primul motiv ari că mulţi dintre noi avem aceleaşi experienţe şi nu putem fi blamaţi pentru că scriem despre ele atunci cînd ele sînt vibrante, profunde, izbitoare sau de-a dreptul unice. Al doilea motiv este acela că nu privim sau nu scriem cu cuvinte pline de prospeţime. Dar cum se poate decide ce este proaspăt sau original? Marginile sînt prea estompate, totuşi conceptul este într-un mod încurajator încă valid şi autorii ar face bine să citească pe cît se poate pentru a şti ce s-a mai scris pe această temă. Desigur, în ambele cazuri cunoaşterea literaturii este cel mai preţios ajutor pentru a te proteja contra lipsei de originalitate. Din fericire, dacă scrii onest despre experienţa ta, poţi fi în mod rezonabil aproape sigur că n-ai să cazi pradă problemelor create de déjà-ku-ul rău. Şi asta pentru că vocea haiku-ului sezonal este de-o unicitate specifică şi suficient de neobişnuită încît să nu vezi sau descrii lucrurile într-un mod cu desăvîrşire asemănător cu al altui autor. În plus, bunele intenţii contează foarte mult, deşi, cu siguranţă, au şi ele limita lor.

        Trebuie specificat că termenul déjà-ku n-ar trebui considerat peiorativ. Faptul că sub acelaşi termen sînt cuprinse plagiatul, parodia, aluzia şi poemele unice exprimînd aceeaşi experienţă nu le molipseşte pe ultimele de meteahna primului. Déjà-ku nu spune altceva decît déjà vu: un poem ne aduce în minte parţial sau în întregime un altul.

 Michael Dylan Welch:

https://sites.google.com/site/graceguts/essays/introduction-to-deja-ku