Ideea de intertextualitate poate fi rezumată astfel: „Un text
este întotdeauna inspirat de alte texte.” (Julia Kristeva) Asta înseamnă că niciun text nu este absolut original, el este produs
doar în relaţie cu masa textelor scrise anterior sau existente la un moment
dat. „Nu există un punct zero în scriere, fiecare text scris repetă în mod
normal texte sau fragmente de text anterioare, care sunt absorbite şi
transformate, într-o modalitate sau alta.” (JK)
Orice text face deci trimitere la altele nu numai pentru a fi
generat ci şi pentru a fi înţeles. Relaţiile cu alte texte sînt mai mult sau
mai puţin strînse, mai mult sau mai puţin evidente, dar mereu există o
dependenţă a unui text dat (nou sau vechi) de mulţimea textelor existente.
Posibilitatea existenţei unui text nou este dată de această relaţie a lui cu
textele care-l preced. Fiinţele vii sînt generate din fiinţe de acelaşi fel în
cadrul unei specii. Şi menţin identitatea speciei, dar seamănă mai mult cu
genitorii lor. Cărţile se fac şi ele din cărţi. Şi seamănă mai mult cu cele
care le-au inspirat pe autor.
Cînd citim un text, citim în acelaşi timp un intertext, un „ansamblu
al textelor care pot fi apropiate de cel pe care-l avem sub ochi, ansamblul
textelor regăsite în memorie la lectura unui pasaj determinat”. (Michael
Riffaterre) La fel de bine, cînd compunem un text, facem apel la o
mulţime de texte aflate în memoria noastră folosindu-le ca material de
construcţie. Integrîndu-le textului nostru ca prefabricate, demolîndu-le,
reformulîndu-le, permutîndu-le.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu