It's a long way to... Honkadori

Omul este, în sensul bun, dezirabil, de fiinţă flexibilă şi perfectibilă, o făptură care se învoieşte cu ceea ce este (el şi lumea) pentru ca acţiunea lui să nu fie în van. Greşeşte şi învaţă din greşeală. Află că socoteala din tîrg e alta decît cea de acasă şi înţelege că asta impune exigenţe suplimentare pe care vrînd, nevrînd, uşor, uşor le interiorizează.

Veleitarul are probleme de resurse. Capacitatea, dotarea, talentul său nu sînt pe măsura pretenţiilor pe care le emite. El revendică drepturi, merite, privilegii fără să-şi evalueze corect resursele. Mai precis, fără să vrea să ştie cu adevărat cine şi ce este, ce dovedeşte clipă de clipă şi ce ar putea să facă în caz că s-ar strădui cît de cît pentru asta. În cele mai multe cazuri este evident vorba doar de afişare: aere de superioritate, ifose.

Veleitarul este caracterizat deci de o opinie exagerată în legătură cu meritele proprii, însoţită de dorinţa ambiţioasă ca această opinie să fie adoptată şi de alte persoane. Este un înfumurat, pretenţiile lui sînt inconsistente ca fumul – nejustificate şi deşarte. Nejustificate pentru că nu au un temei în înzestrarea lui şi deşarte pentru că n-au cum să se împlinească. Şi asta şi pentru că veleitarul nu foloseşte pentru a se impune motorul, ci doar claxonul.

Veleitarul este doar un ambiţios. Ambiţia este o dorinţă mai intensă, mai puternică de a realiza ceva. Ea riscă însă mereu să fie deturnată de la o realizare autentică (fapte, producţie, creaţie, împlinire umană) şi deturnată către parvenire, către vînarea onorurilor şi gloriei facile.

Veleitarul este suficient şi satisfăcut. El nu ţine să afle cine este, ci să-şi ateste şi să-şi impună suficienţa drept autoritate, merit, valoare. Ambiţia lui nu este să fie cu adevărat (străduindu-se pentru asta), ci să se dea şi să fie luat drept ceea ce de fapt nu este şi nici nu poate fi vreodată.

*

Stops, Nicu Stopel, Begheuţă etc. este un veleitar sadea. Crede cu tărie în ambîţul său. Şi nici nu-i trece prin cap să-şi evalueze prestaţia, dotarea, talentul, competenţa. Necum să facă vreun efort pentru a-şi îmbunătăţi realmente performanţa. Ştie că, prin definiţie, nu este un civil oarecare. Iată că o şi spune într-un comentariu aiuritor, aruncat ca nuca-n perete:

VASILIU, NIKOLIȚOV, MOLDOVAN & STOPS = CAREUL DE AȘI al HAIKU-lui românesc. Dacă-l adaugăm pe maiorul în rezervă din Cobadin, Codrescu parcă...  batem CACEALMAUA !!

Stops este ofiţer în rezervă, ca şi cei enumeraţi de el mai sus. Un careu de cinci aşi (e posibil ca unul să fi fost subtilizat din mînecă). Cacealmaua sînt toţi ceilalţi. Autorii fără grade. O gîndire, evident, înfierbîntată. Poate de caniculă. A umblat fără caschetă.

*

        De cînd a apărut printre participanţii la ROMANIAN KUKAI, m-a tot înghesuit cu producţiile lui. Bănuiesc că şi pe alţii. Caricaturile sînt desene puerile şi răsuflate, care, evadate din gazeta de perete a unităţii militare în care şi-a făcut serviciul, umplu acum fiţuicile de provincie editate de alţi veleitari. Textele sînt compuneri cu cît mai rudimentare şi mai necioplite, cu atît mai vulgare şi mai agresive.

        Haiku-urile... jenante, făcute parcă dinandins cu o tematică stupid deplasată: apropouri politice, patriotarde, sexuale, fără şanse de vot din partea celor cît de cît dedulciţi la ce înseamnă haiku-ul. Are 28 de participări la RK. La majoritatea a obţinut 0 puncte. La cîteva 1 punct. Sînt şi vreo patru între 4 şi 8 puncte. Se vede că, dacă ar dori cu adevărat să afle ce-i cu haiku-ul şi să exerseze cu răbdare şi exigenţă, ar putea ajunge şi printre primii 6.

        Dar de ce s-o facă? Nu e mai simplu să te umfli-n pene făcînd pe justiţiarul? S-a profilat pe plagiat. Nu vrea să ştie că tradiţia haiku-ului este altfel orientată şi nu vînează plagiatul ci este încîntată de a constata variaţia aluzivă, improvizaţia pe teme cu cît mai vechi cu atît mai tentante. Nu catadicseşte să înţeleagă măcar că originalitatea în haiku constă într-o uşoară abatere de la expresii care la urma urmei sînt folosite de oricine zi de zi, nefiind proprietatea vreunui vorbitor unic.

Nu şi nu. E mai rentabil să se urce în înaltul cerului şi să se prăvălească, precum fulgerul lui Jupiter, fără paraşuta de siguranţă, peste vreo victimă închipuită. Presupun însă că e obişnuit cu cucuiele.

De data asta cel plagiat este chiar maestrul sTOPs (observaţi ortografierea care arată că dînsul este piscul).

jandarmi forfotesc

porumbul nalt românesc –

un alt MIG rusesc

Aluzia este cunoscută. Forma însă este în acelaşi timp patriotardă şi uşor xenofobă. Vezi bine, păpuşoiul (avuţia naţională) e nalt şi zvelt şi forfota jandarmilor îl pîngăreşte. Ruşii fac doar lucruri de nimic, care-s menite prăbuşirii. Sigur că te poţi gîndi şi la faptul că aparatele-s prea vechi şi nu au mai fost reparate. Sau că sînt manevrate de români. Şi atunci vinovăţia pentru forfota-n porumb se mai împarte.

        Autorul s-a autoplagiat, trimiţînd la patru concursuri, în anii 2010-2011, variante ale poemului de mai sus. Aluziile la confruntarea inegală între români şi ruşi au fost abandonate. În schimb, s-a introdus căutarea cutiei negre (jet black box). În felul ăsta, poemul a căpătat mai multă universalitate, oriunde cade un avion, şi ele cad mai degrabă pe cîmpuri (unele cu porumb), este căutată cutia neagră. Porumbul nu mai e înalt şi căutarea nu mai e forfotă. Aluziile bătăioase s-au temperat.

lightening bug’s help

foot soldiers browsing cornfield –

jet black box

Totuşi, intenţia poemului este minoră. Ultimul vers explică de ce frunzăresc soldaţii porumbul. Deşi a înţeles să lucreze asupra poemului şi să-l îmbunătăţească, Stops nu recunoaşte că poemul putea fi îmbunătăţit în continuare şi-l acuză pe autorul poemului de mai jos de plagiat:

fluture în zbor –

soldaţii caută prin lan

cutia neagră

Să analizăm poemul. Soldaţii caută prin lan cutia neagră este o propoziţie de-a dreptul banală care, în circumstanţele prăbuşirii unui avion, poate fi rostită de orice reporter, de oficialii prezenţi la faţă locului, de eventualii gură-cască aflîndu-se în treabă. Este îndoielnic că cineva ar putea să creadă că este o rostire originală pe care o poate breveta pentru a avea unicitatea drepturilor de autor asupra ei. Chiar dacă ar fi fost primul care a folosit-o într-un haiku. Într-un fel, ea concentrează totuşi şi prescurtează în numai două versuri ceea ce Stops spunea în trei.

        Cu numai două versuri, poemul era evident neterminat. Şi admitea un al treilea care să fie o imagine din alt univers al discursului. Pînă acum se evoca doar un avion prăbuşit şi evenimentele ulterioare care încercau să afle cauza căderii. Fluturele în zbor este o îmbogăţire serioasă a informaţiei şi cantitativ, dar mai ales calitativ. Poemul care scăpase de meschinăria ruso-română şi de închiderea pe un eveniment breaking news, saltă acum în orizontul unui  haiku veritabil, cu două imagini diferite şi contrastante: un zbor efectiv şi o prăbuşire, un organism minuscul de o uluitoare complexitate şi o grămadă uriaşă de metal fumegînd, o fiinţă vie şi potentă şi o maşinărie în ruină irecuperabilă.

        Un autor de haiku adevărat, ceea ce-i urez şi lui Stops să devină, i-ar fi mulţumit lui Cezar Florin Ciobîcă pentru colaborarea la finalizarea poemului său neterminat. Deşi ultimul poem are ca punct de plecare, conform tematicii săptămînale, fluturele şi nu vreun MIG dubios. Şi, în felul ăsta, a avut şansa să nu se mai încurce prin porumbul românesc.